ROLUL DOCTRINEI ÎN PROCESUL DE LEGIFERARE ŞI APLICARE A DREPTULUI The role of doctrine in the process of law-making and application of law

Abstract

            In our judicial system, the legal doctrine always had a significant place. This article examines the role of doctrine in the process of law-making and application of law. In Romania the doctrine is based on law and also on jurisprudence. Main recognised sources of Romanian law reside in legislation, judicial practice and general principles of law. As such, doctrine is not acknowledged as authentic source of law. Nevertheless, a substantial amount of problems encountered in legislative process and also jurisprudence cases were solved as a consequence of solutions proposed by law scholars, through doctrine.    

Key-words: doctrine, juridical doctrine, source of law, Constitution, civil law, judge, law-making, magistrate, the Parliament, the Governemen, Suprem Court, Constitutional Court, the Legislative Council.

  1. Consideraţii generale

Legislaţia unei ţări, alături de claritate acesteia, ca rezultat al calităţii procesului de legiferare, reprezintă un element definitoriu pentru o societate care aspiră la noţiunea de stat de drept, unde statul de drept este definit, în mod tradiţional, spaţiul în care legea respectă îndeaproape principiile democratice, este coerentă şi astfel ajunge să fie ea însăşi respectată atât de instituţii, cât şi de cetăţeni.[1]

Pentru a avea o legislaţie cât mai performantă este necesar ca iniţiatorii legilor statale să aibă ca reper permanent principiul securităţii juridice, care exprimă în esenţă ideea că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat‑o dreptul sau pe care acesta riscă s‑o creeze”.[2] Jurisprudenţa CEDO aduce frecvent în atenţie în cauzele care vizează aplicarea legislaţiei naţionale că nu poate fi apreciată ca fiind lege decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite subiectului faţă de care se adresează să‑şi regleze conduita, iar acesta trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr‑un act determinat. În acest sens trebuie subliniate opiniile judecătorilor Curţii Europene care au arătat în deciziile lor că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate să îşi corecteze conduita, totodată aceştia au arătat că, în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.[3]

            În ceea ce priveşte modalitatea de legiferare în dreptul românesc, normele de tehnică legislativă pentru elaborarea acestora sunt prevăzute de Legea nr. 24/2000, care încă de la primul articol face referire la principii:   ,,(1) Reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc.”[4] Se precizează în cuprinsul acestei legi că activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurând instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluţiilor de dezvoltare economică şi socială, precum şi pentru exercitarea autorităţii publice. Revenind la principiul securităţii juridice, prin raportare la legea care reglementează tehnica legislativă de elaborare a actelor normative, trebuie precizat că încă din faza de proiect, actul normativ ,,trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”.[5]

Aşadar, legiferarea presupune un proces complex care implică o multitudine de factori obiectivi, însă activitatea de elaborare a proiectelor de lege şi a diverselor acte normative nu trece nici peste opiniile juridice a autorilor importanţi în domeniul dreptului, chiar dacă acestea au uneori un caracter subiectiv, generat de situaţiile practice, de interesul tratării unei anumite probleme de drept şi de curentele de opinie în care se poziţionează fiecare dintre autorii de doctrină.

            Doctrina îşi are rolul său, şi încă unul foarte important în cunoaşterea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului, chiar dacă ea nu intră în categoria izvoarelor de drept.[6]

  • Rolul doctrinei în procesul de legiferare

Doctrina a jucat un rol important în dreptul roman, sistem de drept în cadrul căruia opiniile emise de jurişti precum Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, Modestinus şi Justinian erau privite ca izvoare de drept, şi mai mult considerate ca având forţă de lege.[7]

În prezent, doctrina juridică din perspectiva opiniei generale priveşte: ,,o opinie, teză, teorie; în sens restrâns, opiniile emise de autori în operele lor ştiinţifice în domeniul juridic referitoare la expunerea şi interpretarea dreptului iar, prin extensie, operele acestora indisolubil legate de autorii respectivi; opinie care se bucură de autoritate, în caz de incertitudine în privinţa existenţei sau semnificaţiei unei norme de drept.”[8]  

Doctrina a mai fost definită şi ca fiind „un instrument de interpretare şi aplicare a legilor şi cuprinde un ansamblu de analize, teorii, opinii şi interpretări ştiinţifice ale materialului normativ, neconstituind un izvor de drept în sensul tradiţional al conceptului de izvor de drept, însă soluţiile doctrinei sunt transpuse uneori în legislaţie.”[9]

Părerea unanimă a specialiştilor în drept este că doctrina, deşi are un rol foarte important în cunoaşterea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementărilor juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului, aceasta nu poate fi apreciată a fi un izvor de drept. Există şi opinii mai echilibrate, iar opinia profesorului Mircea Djuvara conform căreia doctrina poate fi privită ca un izvor formal al dreptului pozitiv este de luat în seamă.[10]

Multitudinea canalelor de comunicare din prezent şi tentaţia tot mai mare a practicienilor în drept (magistraţi, avocaţi etc) de a emite opinii juridice, deseori afectează calitatea doctrinei şi îi scade din importanţă atunci când este necesar apelul la ea. Frecvent în cadrul sesiunilor de comunicare ştiinţifică profesori şi practicieni de drept reputaţi îşi pun această întrebare. În ideea stabilirii unor graniţe clare privitoare la ceea ce reprezintă doctrină şi ceea ce reprezintă simplă cercetare juridică, ori opinie juridică fără fundament sau autorizare a unor specialişti recunoscuţi în drept, apreciem ca îndestulătoare opinia autorului Alexander Peczenik despre ceea ce reprezintă doctrină. În viziunea acestuia doctrina cuprinde lucrările juridice profesioniste, cum sunt manualele, monografiile, comentariile şi culegerile legislative. Totodată, doctrina presupune un gen de cercetare juridică ce utilizează o metodă specifică: expunerea sistematică, analitică, evaluativă a substanţei dreptului privat, a dreptului public, a dreptului penal, nucleul ei constând în interpretarea şi sistematizarea dreptului în vigoare, mai concret aceasta constă în descrierea sensului literal al legilor, precedentelor, împletită cu alte explicaţii de conţinut.[11]

În procesul de legiferare, chiar dacă, începând cu perioada modernă a dreptului, doctrina nu este privită ca izvor de drept, totuşi aceasta îşi are rolul ei şi încă unul important. În tratarea rolului doctrinei în procedura de legiferare, dar şi de aplicare a dreptului, pornim tot de la un text de lege, respectiv art. 21 din Legea nr. 24/2000:  ,,În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.”

În conformitate cu prevederile art. 74 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, în acest ultim caz cu respectarea unor condiţii speciale de reprezentativitate la nivel de judeţe.[12] Constituţia prezintă procedura administrativă de legiferare, respectiv, care este categoria de acte normative pe care le poate emite Parlamentul şi Guvernul şi modalitatea în care aceste instituţii adoptă actele normative ce cad în competenţa lor de legiferare. Chiar dacă doctrina nu îndeplineşte funcţia de izvor de drept, aceasta nu este neutră procesului de legiferare şi prezintă o influenţă însemnată la adresa legiuitorului care, utilizează clasificările, opiniile, criticile, explicaţiile, lămuririle doctrinei în procesul de legiferare.[13] În concret, în procesul de legiferare, etapele premergătoare promulgării şi publicării legii, ori a altor acte normative implică şi apelarea la opiniile juridice ale specialiştilor în drept. La pregătirea proiectelor legislative ce urmează a fi adoptate în procedura parlamentară, este de neconceput în prezent ca argumentarea oportunităţii proiectului legislativ respectiv să nu conţină opinii deja emise în doctrină.

Atât în procedura parlamentară de legiferare, cât şi în cea iniţiată de Guvern, un rol important îl deţine Consiliul Legislativ. Astfel în conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 73/1993 ,,Propunerile legislative făcute de deputaţi sau de senatori se înaintează Consiliului Legislativ, spre avizare, de către secretarul general al Camerei în care au fost depuse, în ziua înregistrării, iar proiectele de lege iniţiate de Guvern sau proiectele de ordonanţe ori de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, de secretarul general al acestuia.”[14]

În cadrul Consiliului Legislativ structura organizatorică a acestei instituţii cuprinde Secţia de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare, care are în subordine Direcţia de studii şi documentare cu Serviciul de studii, Serviciul de documentare şi Biblioteca Consiliului Legislativ.[15] Chiar dacă Consiliul Legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României, astfel cum rezultă din art. 1 al Legii nr. 73/1993, avizele oferite de această instituţie privitoare la iniţiativele legislative, chiar dacă au caracter consultativ, conţin motivări întemeiate şi au în vedere şi doctrina. În procedura de emitere a avizelor se apelează tocmai la Direcţia documentare, iar procedura de documentare implică un studiu elaborat al legislaţiei deja existente, al doctrinei relevante, dar şi al jurisprudenţei existente sau a celei ce s-ar putea genera odată cu adoptarea noii legi. Este adevărat că avizele propriu-zise ca acte înaintate Parlamentului, ori, după caz, Guvernului au în vedere, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 73/1993, concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată, asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ, precum şi prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.

Aşadar, Consiliul Legislativ urmărește în principal să sugereze inițiatorilor proiectului legislativ idei legate de asigurarea concordanței acestuia cu prevederile Constituției, cu reglementările internaționale la care România este parte, în special cu cele din domeniul drepturilor omului, precum și cu ansamblul legislației în vigoare, cu respectarea normelor de tehnică legislativă.[16]

Importanța acestei instituţii ca organ de specialitate al Parlamentului, în realizarea unei legislații de calitate, ţine îndeaproape de supravegherea respectării dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cât și exigențele principiului securității juridice[17], principiu pe care l-am evidenţiat în prima parte a lucrării. În condiţiile în care prin Legea privitoare la normele de tehnică legislativă, cum arătam anterior, în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ este obligatorie examinarea doctrinei juridice a materiei vizate (art. 21 din Legea nr. 24/2000), acest aspect vine să întărească ideea importanţei doctrinei în procesul de legiferare. Astfel, chiar dacă avizul dat de Consiliul Legislativ îmbracă o formă prestabilită şi în general nu aduce în discuţie doctrina (deşi sunt şi excepţii), anterior emiterii sale Consiliul Legislativ, prin departamentele sale specializate efectuează o muncă elaborată de cercetare a doctrinei în materia vizată de proiectul legislativ.

Cu acelaşi rol trebuie să amintim şi Consiliul Economic şi Social, organism consultativ al Parlamentului şi al Guvernului României în domeniile de specialitate stabilite prin Legea nr. 248/2013.[18] În conformitate cu art. 5 al Legii nr. 248/2013, această instituţie avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2) din lege, iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative. Elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din proprie iniţiativă, analize şi studii privind realităţile economice şi sociale şi semnalează Guvernului sau Parlamentului apariţia unor fenomene economice şi sociale care impun elaborarea unor noi acte normative. Avizele nefavorabile date de către Consiliul Economic şi Social se motivează, iar în motivarea acestora frecvent se au în vedere părerile doctrinare.

În procesul de elaborare legislativă, doctrina are un rol special şi îndeplineşte două funcţii. Pe de-o parte, în ceea ce priveşte dreptul pozitiv îndeplineşte funcţia de a promova cea mai bună utilizare posibilă a tezelor existente, pornindu-se de la elaborarea unei viziuni globale, sintetice şi ordonate a ordinii juridice, care permite să se înţeleagă mecanismele fundamentale şi finalităţile. Cea de-a doua funcţie are un caracter prospectiv, urmărind  informaţiile furnizate de examinarea dreptului pozitiv şi adoptă o abordare critică a acestuia. Această examinare oferită de doctrină conduce la constatarea diverselor imperfecţiuni, contradicţii, ambiguităţi, lacune[19], inaplicabilităţi, ineficienţe ale normei, atât a celei care se propune, dar mai ales ale celor în vigoare, generată şi de faptul că o normă aflată în circuitul social produce dezbateri. Doctrina are ca îndatorire punerea în lumină a acestor imperfecţiuni şi a propune mijloace pentru a le remedia.

O altă particularitate a doctrinei în elaborarea dreptului o reprezintă potenţa acesteia de a produce norme legislative în măsura în care în unele domenii există vid legislativ, cu menţiunea că aceasta să fie apelată de factorii implicaţi direct în procedura de legiferare, în speţă inţiatorii proiectelor legislative, Parlamentul, Guvernul, Consiliul Legislativ şi Consiliul Economic şi Social. Doctrina participă la elaborarea dreptului, dar nu în mod direct, ci într‐un mod secret şi mediat, însă influența ei poate fi şi imediată şi oficială, atunci când, în opera de elaborare legislativă sunt chemați jurişti reputaţi care să participe în comisiile de reformă legislativă.[20]

  • Importanţa doctrinei în procedura controlului de constituționalitate 

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[21], Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.  Activitatea Curţii Consituţionale presupune o implicare activă în zona legiferării actelor normative, astfel, în confomitate cu prevederile art. 146 din Constituţie, printre atribuţiile Curţii Constituţionale se numără şi: pronunţarea asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; şi  hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate asupra acestor acte normative poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului.[22]

În ceea ce priveşte procedura de verificare a constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, art. 17 din Legea nr. 47/1992 prevede că până la data dezbaterilor stabilite pentru verificare, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Aşadar, în cuprinsul punctelor de vedere se face apel deseori la doctrină pentru motivarea opiniilor pro sau contra. Mai mult, se observă că inclusiv în cuprinsul sesizărilor de neconstituţionalitate se apelează frecvent la doctrină în motivarea acestor sesizări. Cu titlu exemplificativ menţionăm Sesizarea privind neconstituționalitatea prevederilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 formulată de către Guvernul României, în cuprinsul căreia în motivare se fac trimiteri în notele de subsol atât la jurisprudenţa constituțională, cât şi la doctrina constituţională.[23]

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate exercitat în urma excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, ori invocate de Avocatul poporului, rolul doctrinei este şi mai accentuat. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 47/1992, Preşedintele Curţii Constituţionale, după primirea încheierii de sesizare/actului de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate, desemnează prin rezoluţie un judecător-raportor şi un magistrat-asistent. Printre atribuţiile magistratului-asistent desemnat alături de judecătorul-raportor, acesta, în conformitate cu prevederile art. 12 lit. c) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale, asigură documentaţia necesară judecătorului-raportor, cu privire la soluţiile din jurisprudenţă şi doctrina română şi străină, în dosarele repartizate şi întocmeşte proiectul de raport. Cât priveşte atribuţiile judecătorului-raportor, acesta, în conformitate cu art. 47 alin. (4) şi (5) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constiuţionale[24], poate solicita consultaţii de specialitate unor personalităţi sau unor instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale, şi, analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi relaţiile cerute, soluţiile din doctrina şi jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element necesar dezbaterilor, întocmeşte un raport scris asupra cauzei.

Doctrina joacă aşadar un rol foarte important în procedura controlului de constituţionalitate al legilor propuse spre adoptare şi promulgare, dar şi în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor texte de lege împotriva cărora se formulează punctual excepţii de neconstituţionalitate în cadrul proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată. Afirmaţia este solidă în contextul în care prin raportul redactat de judecătorul raportor întemeiat inclusiv pe doctrina de specialitate se poate declara neconstituţionalitatea unei legi propusă spre promulgare, ori a unor texte de lege asupra cărora se invocă neconstituţionalitatea în faţa instanţelor naţionale. În conformitate cu prevederile art. 147 din Constituţia României,  dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În ceea ce priveşte  neconstituţionalitate legilor care sunt propuse spre promulgare, după pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

În analiza  procedurii controlului de neconstituţionalitate observăm aşadar că doctrina joacă un rol important în procesul de legiferare. Aceasta participă activ la constatarea caracterului constituţional al unor texte de lege, al unor texte din ordonanţele Guvernului, ori chiar al legilor care urmează să fie promulgate prin analiza asupra doctrinei făcută de judecătorul-raportor în raportul ce urmează a fi prezentat Plenului Curţii Constituţionale, care va decide asupra situaţiilor supuse controlului său.

  • Rolul doctrinei în aplicarea dreptului

La începutul studiului afirmam că o lege trebuie să fie clară, coerentă, să respecte principiile democratice şi mai cu seamă principiul securităţii juridice pentru ca spaţiul în care activează să se bucure de un sistem de drept eficient şi în egală măsură să fie respectată de cetăţeni şi aplicată fără discriminări de către instituţiile statale. Pornind de la această idee, unul din rolurile doctrinei îl reprezintă acţiunea acesteia pentru a scoate în evidenţă defectele unui text de lege, imperfecţiunile tehnice pe care le cuprinde[25], armonizarea legii la nevoile societăţii şi implicit propunerea de lege ferenda, ca un remediu pentru inadvertenţele pe care le tratează la nivel teoretic. Nefiind izvor de drept, doctrina nu participă direct nici în ceea ce priveşte aplicarea dreptului, însă şi în această situaţie doctrina exercită o influenţă apreciabilă. Prin instanţele de judecată, în cadrul litigiilor se face aplicare dreptului. În fapt, în cadrul litigiilor se face o interpretare a legislaţiei la nivel individual şi punctual situaţiilor deduse judecăţii. În cadrul acestor litigii, prin soluţiile adoptate de instanţe, ca regulă nu se face apel la doctrină, deşi recent se observă o tendinţă ca în litigiile complexe să se facă trimiteri la opiniile emise de teoreticienii în drept pe temele dezbătute de părţi în faţa instanţei. Spre deosebire de dreptul românesc sunt şi sisteme de drept care în practica judiciară fac apel la doctrină, principiul acesta fiind instituit la nivel de lege. Astfel, în Codul civil elveţian contemporan adoptat în 1907 şi intrat în vigoare în anul 1912 şi care reprezintă una din cele mai reuşite codificări ale Europei Occidentale, sunt cuprinse prevederi în care se afirmă că doctrina juridică este una din sursele de inspiraţie pentru instanţele de judecată. În conformitate cu art. 1 din Codul civil elveţian: ,,(1) Legea se aplică în conformitate cu formularea sau interpretarea sa tuturor problemelor juridice pentru care conține o dispoziție. (2) În absența unei dispoziții, instanța decide în conformitate cu dreptul cutumiar și, în absența dreptului cutumiar, în conformitate cu regula pe care ar face-o în calitate de legislator. (3) Procedând astfel, instanța urmează doctrina și jurisprudența stabilite.”[26]

În dreptul românesc însă, doctrina nu face rabat în a comenta, critica, generaliza şi teoretiza deciziile emise în jurisprudenţă existând aşadar o complicitate ,,neoficială” între cele două.[27] În procesul de legiferare, doctrina şi jurisprudenţa nu intră în categoria izvoarelor de drept, cu toate acestea ambele joacă un rol important, iar acesta este subliniat la art. 21 din Legea nr. 24/2000 din care rezultă că în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se are în vedere practica Curții Constituționale în acel domeniu, practica instanțelor judecătorești în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum și doctrina juridică în materie.[28]

Apreciem că este important să aducem în discuţie rolul doctrinei în asigurarea unei practici judiciare unitare, iar în acest sens trebuie să subliniem procedura de soluţionare a recursului în interesul legii, precum şi procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Practica judiciară/jurisprudenţa este dată de totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele şi exprimă modul în care a fost interpretată legea la cazuri concrete. Problema esenţială a rolului jurisprudenţei în drept este cea a contradicţiei dintre caracterul general al reglementării şi cel special al aplicării dreptului şi se întemeiază pe faptul că realitatea socială este şi va fi întotdeauna cu mult mai complexă decât cadrul în care a fost, este şi va fi imaginată prin reglementare.

Revenind la rolul doctrinei în jurisprudenţă, în conformitate cu prevederile art. 516 alin. (5), (6) şi (7) şi art. 520 alin. (7) şi (11) din Codul de procedură civilă, asemeni procedurii controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, Înalta Curte, preşedintele său, la investirea cu un recurs în interesul legii, ori cu o sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept desemnează un judecător-raportor care va face un raport privitor la problema de drept supusă dezbaterii. În conformitate cu prevederile art. 516 alin. (7) Cod proc. civ. ,,Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.”[29] Din acest text de lege se constată că şi în cadrul procedurii constituirii unei jurisprudenţe unitare, doctrina nu este omisă, aceasta oferindu-şi ,,serviciile” şi astfel şi, cu ajutorul său, se va opta spre o jurisprudenţă unitară, instanţele adoptând interpretări ale dreptului fără diferenţieri majore. Pe lângă implicarea instituită de lege pe care o are doctrina la emiterea deciziilor privitoare la recursurile în interesul legii şi a hotărârilor prealabile pentru dezlegările de drept, trebuie avut în vedere şi rolul doctrinei la nivel individual, neputând susţine că în practica judiciară judecătorii şi procurorii sunt indiferenţi sau neutri faţă de opiniile argumentate în doctrină şi care vizează cauzele ce cad în sarcina lor de soluţionare. Mai mult, în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, aceştia au o obligaţie legală de a se pregăti şi forma profesional continuu, această formă de pregătire constituind garanția independenței și imparțialității în exercitarea funcției.[30] În cadrul pregătirii profesionale continue, aceştia au în vedere dinamica procesului legislativ, cunoașterea și aprofundarea legislației interne, a documentelor europene și internaționale la care România este parte, a jurisprudenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Comunităților Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice ale profesiei de magistrat, precum și în abordarea multidisciplinară a instituțiilor cu caracter de noutate, prin participarea la consultări, dezbateri, seminarii, sesiuni sau mese rotunde. Aceste activităţi implică contactul permanent cu doctrina din partea magistraţilor.

  • Concluzii

 Doctrina, nefiind un izvor de drept per se reprezintă totuşi un factor activ prin care legislaţia din ţara noastră se armonizează atât cu realităţile sociale, dar şi cu legislaţia Uniunii Europene. Observând implicaţiile doctrinei atât în procesul de legiferare, cât şi în cel de aplicare al dreptului, consider că aceasta nu trebuie privită ca o resursă formală a dreptului, ba din contră aceasta trebuie văzută ca o resursă materială indispensabilă evoluţiei legislative. Dreptul se bucură de o dinamicitate ce merge la pas cu evoluţia socială, mai cu seamă în cadrul statelor Uniunii Europene unde permanent legislaţia naţională trebuie să se restructureze conform normelor comunitare. De aceea, doctrina este un factor important în materia dreptului fiind deseori sprijin în teoretizarea, explicare şi fundamentarea în practică a normelor legislative care nasc polemici.

În zona jurisprudenţei, doctrina contribuie la sistematizarea deciziilor judiciare prin poziţia sa critică pe care deseori o adoptă faţă de jurisprudenţă. Chiar şi lipsită de caracteristica de izvor de drept, care i-ar fi conferit o autoritate substanţială în procesul de legiferare, doctrina interacţionează totuşi cu celelalte izvoare de drept şi contribuie semnificativ atât la procedura de legiferare, cât şi la cea de aplicare a dreptului, considerente pentru care legiuitorul şi practicienii în drept trebuie să o utilizeze în activităţile lor apreciindu-i în mod obiectiv contribuţia la procedura de legiferare şi aplicare a dreptului.

Bibliografie:

  1. Tratate şi monografii:

–     C. Păun, Dreptul Afacerilor, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune Afacerilor, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca., 2007.

–     I. Craiovan, Doctrina juridică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1999.

–     Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, București, 2000.

–     L. Barac, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

–     Lucien François, Le problème de la sécurité juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993

–   Mihai Bădescu, Teoria generală a dreptului – Curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2013.

–     M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995.

  • Articole publicate în volume colective
  • Alexander Peczenik, Volume 4, Scientia juris. Legal Doctrine as Knowledge of Law and Sources of Law. A Treatise of Legal Philosophy and General Jurisprudence, Springer, printed in the Nederlands.
  • V. Vedinaş, Stabilitate legislativă şi codificare în administraţia publică, Revista de Stiinte Juridice, 2015, vol. 29, Nr. 2.
  • I. Flămânzeanu, Doctrina ca izvor de drept, în revista Studii de drept românesc, Anul 22 (55), Nr. 1 ianuarie–martie 2010, Bucureşti.
  • I. Craiovan, Doctrină juridică şi/sau ştiinţă juridică?, articol publicat în cadrul volumului: Doctrina juridică românească: între tradiţie şi modernitate,  Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Bucureşti, 7 martie 2014, conferinţă ce se găseşte pe site-ul: http://www.icj.ro/Volum-2014.pdf.
  • M. Safta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate, în Buletin de informare legislativă nr. 2/2016.
  • S. Popescu, Consideraţii generale privind doctrina, articol publicat în cadrul volumului: Doctrina juridică românească: între tradiţie şi modernitate,  Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Bucureşti, 7 martie 2014, p. 203, conferinţă ce se găseşte pe site-ul: http://www.icj.ro/Volum-2014.pdf.
  • Legislație, jurisprudență, alte documente:
  • Constituţia României.
  • Codul de procedură civilă ( Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015).
  • Codul civil elveţian.
  • Legea nr. 24/2000, republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
  • Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of. al României nr. 807 din 3 decembrie 2010.
  • Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată, în M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004.
  • Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată, în M. Of. al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015.
  • Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.
  • Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale poate fi consultat la adresa de internet https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/03/Regulament-de-organizare-si-functionare.pdf
  • Cauzele: Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 1979, Rekvényi contra Ungariei din 1999, Rotaru contra României din 2000, Damman contra Elveţiei din 2005.

[1] V. Vedinaş, Stabilitate legislativă şi codificare în administraţia publică, Revista de Stiinte Juridice, 2015, vol. 29, Nr. 2, p. 45.

[2] Lucien François, Le problème de la sécurité juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993, p. 10.

[3] A se vedea Cauzele: Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru contra României, 2000, Damman contra Elveţiei, 2005

[4] A se vedea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

[5] A se vedea art. 6  alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

[6] I. Flămânzeanu, Doctrina ca izvor de drept, în revista Studii de drept românesc, Anul 22 (55), Nr. 1 ianuarie–martie 2010, Bucureşti, p. 23-31.

[7] I. Craiovan, Doctrina juridică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1999, p. 47.

[8] Idem, Doctrină juridică şi/sau ştiinţă juridică?, articol publicat în cadrul volumului: Doctrina juridică românească: între tradiţie şi modernitate,  Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Bucureşti, 7 martie 2014, p. 203, conferinţă ce se găseşte pe site-ul: http://www.icj.ro/Volum-2014.pdf

[9] Ciprian Păun, Dreptul Afacerilor, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiune Afacerilor, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca., 2007, p. 14–16.

[10] M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 272.

[11] Alexander Peczenik, Volume 4, Scientia juris. Legal Doctrine as Knowledge of Law and Sources of Law. A Treatise of Legal Philosophy and General Jurisprudence, Springer, printed in the Nederlands, p. 1, p. 2.

[12] A se vedea art. 74 din Constituţia României republicată, publicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[13] Mihai Bădescu, Teoria generală a dreptului – Curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2013, p. 115.

[14] A se vedea Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată, în M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004.

[15] La data elaborării acestui articol informaţiile de interes public în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se putea găsi la adresa de internet http://www.clr.ro/InfoPublic/Docs/CL_Organigrama.pdf

[16] Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 223-224.

[17] Marieta Safta, Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituționalitate, în Buletin de informare legislativă nr. 2/2016, p. 3-23.

[18] A se vedea art. 1 din Legea nr. 248/2013, republicată, în M. Of. al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015.

[19] S. Popescu, Consideraţii generale privind doctrina, articol publicat în cadrul volumului: Doctrina juridică românească: între tradiţie şi modernitate,  Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Bucureşti, 7 martie 2014, p. 203, conferinţă ce se găseşte pe site-ul: http://www.icj.ro/Volum-2014.pdf

[20] L. Barac, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 150

[21] Republicată în M. Of. al României nr. 807 din 3 decembrie 2010.

[22] A se vedea art. 146 din Constituţia Românie

[23] Pentru cercetarea tehnicii de elaborare a sesizării de neconstituţionalitate a Guvernului României a se consulta adresa de internet http://www.cdep.ro/proiecte/2016/000/60/6/sesiz66_guv.pdf

[24] Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale poate fi consultat la adresa de internet https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/03/Regulament-de-organizare-si-functionare.pdf

[25] S. Popescu, , p. 200, conferinţă ce se găseşte pe site-ul: http://www.icj.ro/Volum-2014.pdf.

[26] A se vedea Codul civil elveţian, act normativ consultat la data elaborării prezentului studiu la adresa de internet https://www.admin.ch/opc/en/classified-compilation/19070042/index.html

[27] M. Bădescu, op. cit., p. 115.

[28] A se vedea art. 21 din Legea nr. 24/2000.

[29] A se vedea procedura recursului în interesul legii, precum şi procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 514 – 521.

[30] A se vedea art. 33-37 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005

Ultimele postări